nu i se mai terminau: fruntea vălurită ca fata apei gonită de suflarea
vântului, ochii tulburi si genele drepte, lungi, roscovane. Dacă ar fi sa
continuăm descrierea lui Bertoldo, ar trebui să spunem că: nasul era
mare si borcánat, cu nările largi, gura strâmbă cât o peşteră, cu dot
colți ca de mistres de te băgau in sperieti la prima vedere. Trupul, aşa
cum era schimonosit, se sprijinea pe două picioare ca nişte fuse, de
gandeai că ţineau de un alt trup şi nu de al lui. Zeflemitor din fire,
hazliu, când începea să-şi răstoarne sacul de poveşti şi de cimilituri, el
descrețea frunțile sătenilor istoviti de muncă, ajungând omul cel mai
căutat din sat, ba chiar şi cel mai pretuit, fiindcă îl ducea mintea şi la
treburi mai serioase."​