Doresc si eu planul de idei pentru acest fragment. DAU 25 DE PUNCTE

Zair mi-a fost cea dintâi bucurie. Cea dintâi pasiune.

Era un cal cu ochii catifelați și cu picioare nervoase, de rasă îndelung și răbduriu selecționată. Darul

bătrânilor mei, după nu știu ce izbândă neînsemnată la examene. Împlineam șaisprezece ani. Viața îmi

apărea înainte hohotitoare de lumină, cum sunt acele dimineți de mai care se deschid peste pământ ca o

mare fericire. În cea dintâi zi de vacanță mi se părea că nu mai ajung de la gară acasă, unde mă așteptau

toate alintările și toate nebuniile.

Eram un copil târziu și unic, într-o căsătorie patriarhală, departe de oraș, la o gospodărie de modă veche,

cu un cerdac bătrân deasupra Siretului, printre oameni simpli, dezarmați și buni. [...] Ai mei luptau cu greutăți

despre care n-aveam habar și care, în egoismul tinereții, nu m-ar fi tulburat, chiar dacă le-aș fi cunoscut. [...]

Când am coborât din cerdacul cu viță, în întâia dimineață, și am văzut calul înșeuat, am priceput fără să-mi fi

spus nimeni. Am ghicit după privirea înduioșată a mamei ieșită în prag să-și caute de lucru, după zâmbetul tatei

lăsând la o parte ceașca de cafea neagră, după râsul pe sub mustață al argatului care aștepta ținând calul de frâu.

M-am repezit să-i îmbrățișez pe toți – și pe moș Pintilie cu barba țepoasă, și calul cu botul umed.

— Îl cheamă Zair! – mi-a spus tata cu simplitate – și e din neamul arab, de la Baia.

— Fii cu băgare de seamă! s-a îngrijorat mama. [...]

— Hehe! Chiar de-ar fi el mai amarnic decât Duțipal și-o găsit stăpânul în conaș! grăi moș Pintilie, care

în ceasurile libere se îndeletnicea cu silabisirea Alexandriei, socotindu-mă un vrednic urmaș al lui Alexandru

cel Mare, Macedoneanul.

Sfaturile și cuvintele cu gând de laudă mi-au trecut pe lângă urechi fără să le înțeleg sensul. Eram ca în amețeala

unui vis. Am sărit în șa și am zvâcnit pe poartă, dus mai mult de mânia calului decât de vrerea mea. În urmă a rămas

țipătul mamei și minunarea argatului cu mâna la gură. Într-un ceas am fost prieteni. Și așa am rămas.

După goana peste câmpuri și în umbrele luncilor, poposeam într-un ungher de nimeni știut. Îl lăsam liber,

iar eu, culcat cu urechea la pământ, ascultam în iarba măruntă respirația planetei. Sau, cu fața în sus, priveam

lunecarea ireală a norilor subțiri și albi [...].

Ronțăitul calului era prietenos și bun, aproape ca o prezență, fidelă, mai scumpă decât a unui frate cu

grai omenesc. Mă simțeam împins ușor cu botul umed. Zair, nerăbdător, îmi dădea ghes: „Haide! Destul...

Vrei să ne apuce noaptea aici?”

Și goana la întoarcere era nebunească, peste șanțuri și peste trunchiuri de copac răsturnate, pe care și

eu, și Zair le căutam cu aceeași mută înțelegere.

Altă dată, ne opream în lunca Siretului. [...] Intram amândoi la adânc. Iar după baie, Zair, cuprins de o

voioșie copilărească, se rostogolea în nisip, tăvălindu-se pe spate, agitându-și picioarele subțiri ca o gânganie

uriașă, necheza, strănuta, zvâcnea din copite și fugea singur, fără șa și frâu, peste lanuri, până ce nu mai

auzeam, cu urechea lipită la pământ, cadența galopului. Se întorcea târziu, viclean, cu ocoluri lungi, ca un

copil ghiduș, pășind tiptil, într-un joc de-a v-ați ascunselea. Cred că avea umor; mi se părea câteodată în ochii

umezi și catifelați că văd ca o lumină de râs omenesc. Așa a trecut o vacanță și a doua [...].

Plecarea în toamna aceea a fost posomorâtă. Cu vântul gemând trist ca un arcuș în crengile goale. Cu

ploaia potopind plumburiu zările, deodată strâmtate, sub cerul noros și încruntat. Plecare stăpânită de o

presimțire. Căci a fost fără întoarcere.

La Iași m-a ajuns vestea. Tata vindea tot și încă mai rămânea cu povara unor soroace de datorii. [...]

N-am avut curaj să întreb despre soarta lui Zair. Dar l-am recunoscut într-o zi, la sania stăpânilor celor

noi. Întâlnire neașteptată și crudă. Sania era oprită în fața unei prăvălii. Am ocolit de cealaltă parte, unde era

calul, și am chemat șoptit: Zair! Cum a tresărit încordând gâtul și întorcând ochii – și cum a scâncit un

nechezat slab, ca un răspuns! [...]

Mi-am apropiat obrazul de botul rece al lui Zair; apropierea a fost ca o îmbrățișare, lungă și deznădăjduită. ​​