În vremea dacilor se practica mineritul subteran, mai ales exploatarea aurului aluvionar
Romanii au lasat cele mai multe dovezi ale existenței unor centre miniere importante pe teritoriul României de astăzi.
Munții Apuseni păstrează numeroase rămășițe ale exploatărilor aurifere, din Antichitate. Cea mai veche regiune auriferă din Dacia este cea din Munții Apuseni, cuprinsă între Săcărâmb (jud. Hunedoara), Zlatna, Roșia Montană, Abrud (jud. Alba) și Baia de Arieș (cartea Aurul românesc, de Ion Rusu Abrudeanu).
Aurul se gasea in cantități mari in albiile unor râuri (sau foste râuri, cursuri de apă secate), sub forma unor bulgărași, amestecați printre fireke de nisip.
Cea mai cunoscuta metodă de exploatare este "spălarea' cu apă a amestecului de nisip cu pietriș aurifer, scoase din rău, folosindu-se un vas de lemn sau de metal.
La scară mai mare, această metodă presupune utilizarea unor jgheaburi mari prin care trece apa amestecată cu nisip aurifer, aurul depunându-se pe fundul jgheabului.
Cu timpul s-a trecut de la adunarea aurului prin metode mecanice, la separarea lui prin metode chimice, minereurile fiind tratate chimic, având în vedere proprietățile aurului: este solubil în foarte puțin substanțe, fiind un metal cu reactivitate chimică foarte scăzută.
Metodele practicate de-a lungul timpului au fost:
- metoda amalgamării, o metodă toxică din cauza mercurului cu ajutorul căruia se obține amalgamul, care, prin incalzire la temperaturi înalte duce la vaporizarea mercurului, lăsând în urmă aurul impur;
- metoda cianurării
