Textul: Astăzi, pe cînd Gheorghiţă răsfoia o carte în cerdacul umbrit cu viţă al căsuţei bunicilor, auzi un fîlfîit uşor ca o părere şi un glăscior: – Cip-cirip! La revedere, amice! – Tu erai? tresări Gheorghiţă, ridicînd ochii de pe carte. Încotro, rîndunică, prie te nă mică? – Plec departe… Departe tare… Cu suratele mele, păsările călătoare, vom zbura peste ţări, peste mări, vom pleca spre ţinuturi cu veşnică vară. – De ce? De ce plecaţi, prieteni înaripaţi? – E toamnă deja şi noi… – Dar e cald încă-afară. – Nu va mai fi în curînd. Uite, frunzele viţei-de-vie au ruginit. Vor cădea, rînd pe rînd, pe pămînt. Va fi ploaie, frig şi şuier de vînt… După toamnă va sosi negreşit iarna, cu ger şi ninsoare, iar noi, păsările migratoare… – Înţeleg, spuse Gheorghiţă. Iarna, mie, îmbrăcat cu blăniţă, şi tot mi-e frig uneori… Dar vouă, numai cu pene şi fulgişori… – Ş-apoi iarna, cînd totul e amorţit sub zăpezi, nu mai găsim de mîncare. Hrana noastră – seminţe, gîndaci, viermişori – doar în lunile calde o afl ăm din belşug pe cîmpii, în păduri, în livezi. – Dar de-i cald acolo unde mergi, rîndunico, şi-i bine, ce te-ndeamnă aici să te-ntorci, an de an, cînd mereu primăvara revine? – Dragul meu, nu-i greu de-nţeles. Iată cuibul sub streaşina veche a cerda cului, unde puii micuţi s-au născut I-am crescut, i-am vegheat nopţi şi zile… Dragi îmi sînt toate-aceste plaiuri, unde ochii spre lu me-am deschis. Şi creanga aceea-n bătrînul cais, către care, cîndva-n primăvară, puii mei au zburat prima oară. E mai tare ca mine chemarea ce mă-ndeamnă să-nfrunt depărtarea şi, cînd cel dintîi ram a-nverzit, să mă-ntorc la cuibul iubit. – Du-te, deci, rîndunică, prietenă mică. Uite, stolul se-adună. Puii te-aşteaptă să plecaţi împreună. Drum bun, surioarelor, drum bun, călătoarelor! – Rămas-bun, Gheorghiţă! Cip-cirip! Cip-cirip!… Şi cu această ultimă salutare, stolul se pierdu în depărtare.
