Răspuns:
Dar cum să crezi aşa ceva? Cum să nu râdă proştii? Râd şi ei, bată-i să bată – chiar cu zgomot câteodată. Atâta doar că nu o fac când trebuie, cum trebuie şi de cine trebuie. De fapt, felul cum râde prostul vorbeşte despre două dintre carenţele lui: stângăcia şi precaritatea.
Prostul râde cu toate că nu are umor.
Şi nu-l are fiindcă nu ştie să deprindă rosturile şi virtuţile ironiei. Pentru el, cine lucrează în registrul comic e un neisprăvit, un terchea-berchea. Floreta verbului şi poanta fac parte dintr-un arsenal pe care, neputându-l folosi şi neştiind la ce e bun, prostul îl respinge.
Din nou, asta nu înseamnă că prostul nu râde. O face, dar de multe ori în contratimp cu situaţia. Asta înseamnă amuzament când se recomandă gravitatea. Prin contrast, când chiar e de râs, prostul stă uneori ferecat într-o căutătură rea, cu ochii mijiţi şi gura pungită.
Calamburul şi aluzia i se par nişte duşmani perfizi. Prostul e, prin excelenţă, avocatul sensului propriu al cuvintelor. Cine riscă sensul figurat face figură de eretic şi merită tăvălit prin fulgi şi catran, dacă nu ars de-a binelea pe rug. (Pentru proşti, în cazul că deschid din întâmplare aici: nu puneţi mâna pe chibrituri – era să zic „nu vă inflamaţi” – , a fost o figură de stil.)
Există câteva situaţii care confirmă amplasamentul precar al prostului şi inadecvarea lui în ale râsului. Una dintre ele este apariţia unui infirm sau a unui bolnav în raza vizuală. Când vede un olog, un ciung sau un chior, prostul râde. Iar dacă pe urmă pune mâna la gură, n-o face din pudoare rurală, ci fiindcă vrea să-şi camufleze dentiţia lumpen. Un infirm e oricând un prilej de amuzament pentru un prost.
