Buna, ma poate ajuta si pe mine cineva cu traducerea acestui text? Traduisez en roumain :
En 1976, tous les jours sur France-Inter, on écoutait Françoise Dolto. Elle
répondait «de vive voix» aux lettres qu'elle avait reçues, et très vite elle
était devenue une sorte de mère universelle. Dois-je allaiter mon bébé?
Donner de l'argent de poche à mon fils de 6 ans? Pourquoi mes enfants
font-ils des cauchemars? Les conseils fusaient, au fond toujours les
mêmes: jouer avec l'enfant, le respecter, lui dire la vérité qui le concerne,
lui faire confiance, ne pas laisser l'excès de baisers remplacer l'échange
des paroles. Les nostalgiques du martinet et de la blouse grise se sentaient
bien seuls. Dolto invitait chaque adulte à se ressouvenir de ses émotions
premières, à se représenter les angoisses du nouveau-né au moment du
passage. «Je crois que j'ai quelque chose de bébé qui n'est pas encore
achevé», disait-elle avec un bon sourire sous ses cheveux gris. Dès son
premier souffle, le bébé est exposé aux émotions de son entourage, doté
d'un état civil, situé dans une fratrie. Mettons-nous à sa place, il y a de quoi
s'interroger. Que suis-je venu faire dans cette galère? M'a-t-on invité? Ai-je
bien fait de venir? Va-t-on s'occuper de moi? Si personne ne lui répond
pas, il se sent perdu. «Que les mères parlent donc à leurs bébés, mais
bien sûr, qu'ils comprennent!» Dans les chaumières et les villes nouvelles,
dans les mansardes et les salons, on doltoïsait avec ferveur. La passion
d'analyser les rêves et les angoisses se diffusait dans les familles. La
tendance était à l'introspection, à la quête des origines, à la sculpture de
soi. Dans les magazines, on glosait sur les ruses de l'inconscient, sur ce
que les enfants ressentaient, sur la signification de leurs jeux. La version
scientiste du dogme de la prédestination était encore à venir: chaque
enfant était un être en devenir, un alliage subtil entre l'inné et l'acquis, entre
l'héritage de sa lignée et son histoire personnelle: «Un enfant en général,
ça n'existe pas.»
(NOUVEL OBSERVATEUR)

În 1976, în fiecare zi la France-Inter, o ascultam pe Françoise Dolto. Ea răspundea "prin voce" la scrisorile pe care le primea, și foarte repede ea devenise un fel de mamă universală. Trebuie ca eu să alăptez copilul meu? Să-i dau bani de buzunar fiului meu de 6 ani? De ce copiii mei fac coșmaruri? Sfaturile veneau de fapt întotdeauna la fel: joacă-te cu copilul, respectă-l, spune-i adevărul care îl privește, ai încredere în el, nu lăsa săruturile în exces să înlocuiască schimbul de cuvinte. Nostalgicii de rapid și de bluza gri se simțeau foarte singuri. Dolto invita pe fiecare adult a-și aminti de primele sale emoții, a-și reprezenta angoasele de nou-născut în momentul de trecere. „Cred că am ceva de bebeluș care nu este încă terminat”, spunea ea cu un zâmbet plăcut sub părul ei gri. De la prima respirație, bebelușul este expus emoțiilor celor din jur, înzestrat de-o stare civilă, situat între frați. Să ne punem în locul lui, avem de ce să ne întrebăm. De ce sunt venit să fac în acest bucluc? M-au invitat? Am făcut bine să vin? Se vor ocupa de mine? Dacă nimeni nu-i răspunde, el se simte pierdut. „Deci mamele să vorbească bebelușilor lor, dar bineînțeles, ca ei să înțeleagă!" În căsuțe cu paie și orașe noi, în poduri și în saloane, oamenii discutau cu fervoare. Pasiunea de a analiza visele și anxietățile se difuzau în familii. Tendința era spre introspecție, către căutarea originilor, către sculptura de sine. În reviste, se aluneca spre trucurile inconștientului, pe ceea ce copiii resimțeau, pe semnificația jocurilor lor. Versiunea științifică al dogmei predestinării urma să vină: fiecare copil era o ființă în devenire, un aliaj subtil între înnăscut și dobândit, între moștenirea descendenței sale și istoria sa personală: „Un copil în general, aceasta nu există."

(NOUVEL OBSERVATEUR)

Mult succes!