Rezumă, în limita de 120-125 de cuvinte, textul:

Fusese o primăvară capricioasă. Ninsese când nimeni nu crezuse că o să se mai
întâmple una ca asta, nici oamenii, nici păsările, nici măcar copacii. Mestecenii de sub
ferestrele mele înmuguriseră deja, iar pe terasa dintre blocul meu și hotelul din față, o pereche de pescăruși începuse să-și construiască un cuib. Cunoșteam pescărușii. Fuseseră aici și anul trecut, munciseră la cuib, apoi ceva se întâmplase și îl abandonaseră. Pescărușul tată poposea uneori pe pervaz și-mi privea în cameră, așa că pe el îl știam mai bine.
La început, stăteam nemișcată când îmi venea pe pervaz. Mă gândeam că poate se
teme de oameni. Un pescăruș. O apariție diafană. Nu mai văzusem niciodată unul atât de aproape. M-a frapat albul perfect al pufului de pe cap, de pe piept. Ochii rotunzi, conturați cu un portocaliu minunat. Aripile de-un cenușiu-albăstrui, terminate cu câteva pene lungi, negre, pătate cu alb. Una dintre aripi purta semnele unui vechi accident sau ale unei bătălii, căci nu i se lipea bine de corp când și-o plia și era ciufulită, penele nu se mai refăcuseră pe deplin. Era și semnul distinctiv, cel după care îl puteam recunoaște și când îl vedeam departe, pe marginea hotelului sau chiar și în zbor.
Atunci când a nins, primăvara, un strat de zăpadă cât palma s-a așternut dimineața
devreme pe terasa de sub ferestrele mele. De la etajul șapte, am văzut că pescărușii munceau la cuib chiar și așa. Două șiruri de tălpi curgeau ca un lănțișor de argint pe zăpadă, dinspre colțul terasei spre punctul unde știam că își fac cuibul. Cuibul era medalionul.
Îmi cumpărasem un binoclu și de-acum îi puteam vedea și mai bine. Zăpada s-a topit repede. Până seara, totul era plin de culoare. I-am urmărit cum adunau de pe marginea terasei bucățele de mușchi, frunze vechi, uscate, umezite de zăpada topită, crenguțe. Cum le aduceau în cioc la cuib, cum se așezau peste ele și le turteau cu tălpile și cu pieptul, rotindu-se ușurel. Apoi cântau. Înălțau gâtul spre cer și strigau: ”Aici este locul nostru! Aici noi suntem stăpâni!” Îmi aminteam că și eu am o treabă a mea și mă desprindeam de fereastră, mă așezam la birou, puneam degetele pe tastatură și lucram la paginile mele.