Mă aflam ca în majoritatea nopților de vară în fânar. Priveam fascinat luna care era încadrată perfect printre armata de stele. Era poziționată în partea dreaptă. Frumusețea ei era de nedescris. Era albă, brăzdată pe ici pe acolo de câteva tonuri cenușii. Părea a fi o doamnă rece, singuratică printre multitudinea de oameni din țara cerurilor. Câteodată intra prin nori, jucându-se de-a v-ați ascunselea cu mine.
Mă simțeam dintr-odată așa de fericit când o priveam. Mă îndrăgostisem de ea. Dacă aș fi putu aș fi invitat-o la o întâlnire fără doar și poate. Mă afundasem și mai adânc în fân visător. Simțeam că mă înțeapă, dar nu luam în considerare acest aspect. Cine nu ar fi vrut să iasă cu o astfel de zeiță pentru care greierii cântă balade? Flori ale nopți încercau să o amăgească cu mireasma lor, o rugau să vină pe pământ și să le culeagă. Eu gândeam asemenea lor.
Dar ori cât aș insista nu vine. Rămâne pe cer singură, stingheră în colțul ei, cerând atenția muritorilor, vrăjindu-i prin misterul ei. Îi atrage ademenitor pe oameni cu frumusețea ei și-i prinde în plasă făcându-i treptat să realizeze că totu-i doar o iluzie, iar iubirea-i imposibilă.
