Crezi că a deveni campion are legătură cu locul unde te-ai născut?

Scrie un text argumentativ, de minimum 150 de cuvinte, în care să susții răspunsul la întrebarea de

mai sus, valorificând textul 2 și experiența personală/de lectură.


Cartea aceasta s-a născut din prietenie. De fapt, nici nu s-ar fi putut altminteri, căci, în public, Ivan

Patzaichin nu vorbește despre sine, ci repetă rolul unui campion. L-am ascultat în câteva rânduri dând

interviuri – atunci când nu avea încotro. Nu era plictisit sau distant, dar parcă nu era vocea lui [...]. Ivan

Patzaichin este şi el, în felul său, un soi de „țăran”, un țăran al Deltei, un om al locului. „Lotca e căruţa

satelor din Deltă”, spunea Afanasie Sciotnic, alt om al locului. Iar Ivan s-a născut în lotcă. [...]

Prima dată când am fost cu el la Mila, pe un canal, mi-a spus: aici m-a scos bunicul cu lotca, eram

mic atunci. Şi atât. Am găsit însă undeva un fragment de interviu în care se dezlănţuie şi spune câteva

fraze:

Fără nicio îndoială, marele personaj al satului şi al copilăriei mele a fost bunicul meu. Bunicul era

înțeleptul satului, omul la care toată lumea din zonă venea să ceară un sfat, o povață, o îndrumare, un

gând. Nu avea cine ştie ce studii, dar era un om informat, care abia aștepta să-i vină presa de la București

ca să afle care mai e mersul lucrurilor în lume. De multe ori, ziarele îi veneau cu întârziere, dar el le citea

din scoarţă în scoarţă, căutând apoi îndelung să pătrundă sensul întâmplărilor despre care citea. Şi mai

avea şi un dulap plin de cărţi. Asta mă fascina şi pe mine, şi pe verii mei: în fiecare seară, ne aduna la

el, în jurul laviţei, şi ne citea poveşti, unele dintre ele româneşti, dar cele mai multe erau basme vechi

ruseşti, poveşti cu prinţese preafrumoase, cu personaje fabuloase din adâncurile apelor, cu eroi

neînfricaţi. [...] Bunicul avea atâta har în a povesti, încât nu ne puteam dezlipi de el. De cele mai multe

ori, adormeam în casa bunicilor în timp ce el ne citea şi rămâneam acolo peste noapte... Tot de bunicul

meu mă leagă prima mea amintire pe baltă, pe când nu aveam mai mult de patru ani. Era într-o dimineață,

soarele ieșise de mult timp pe cer, iar eu dormeam dus, când m-a trezit deodată un clipocit de apă.

Mi-am crăpat ochii, m-am uitat în jur, apoi m-am frecat la ochi, crezând că visez: eram în mijlocul Deltei,

în lotcă, înfofolit într-o pătură, alături de bunicul meu. Ieșise la pescuit şi nu a mai aşteptat să mă trezesc,

m-a luat cu el aşa, dormind. Ținea foarte mult la mine, eram nepotul lui preferat, şi cred că, într-un fel,

cumva ritualic, îşi dorise să fie el primul care mă scoate cu lotca pe baltă. E o emoţie uriaşă în amintirea

acelei dimineţi, reţin perfect fiecare detaliu, de la lumina orbitoare a soarelui, la zarva păsărilor, şi reţin

exact şi locul acela în care m-am trezit, locul în care îi plăcea bunicului să pescuiască, undeva în parteadinspre Obretin, la Mila 18. Şi mai avea bunicul ceva aparte: era şi un bun cunoscător al plantelor din

Deltă şi al leacurilor populare [...].

Pe de altă parte, munca grea, efortul, dârzenia de care trebuie să dai dovadă ca să trăiești în

Deltă par a fi legate mai ales de tatăl său epuizant şi de imaginea obsesivă a căratului lemnelor cu lotca,

pe timp de iarnă:

Îmi aduc aminte că eram copil şi mergeam cu tata, cu două bărci, trebuia să tragem

30-40 de kilometri până aproape de Tulcea, unde era o pădurice. Porneam seara, vâsleam

toată noaptea, a doua zi tăiam şi încărcam lemnele în barcă, iar următoarea noapte, vâslește

înapoi spre casă! Au fost experiențe extraordinare, dar efortul a fost şi el pe măsură. Fiind

mic, mai adormeam la vâsle, iar tata, care trăgea în faţă, auzea dacă mai dădeam cu barca

de un mal, dacă o mai hârșâiam de stuf sau de crengile pomilor şi îmi dădea, din nou,

deșteptarea. Cam aşa era viaţa în Deltă! Știam că urma să fiu pescar toată viaţa, ca bunicul

şi ca tatăl meu, şi, de altfel, m-am şi angajat ca ajutor de pescar, aveam șaisprezece ani. Dar

în sinea mea, visam la altceva...

Şi mai este ceva: acel respect simplu, țărănesc, faţă de oamenii din comunitatea ta, cărora le dai

totdeauna bineţe şi îi întrebi „Ce mai faci, vecine?”, şi împreună cu care te simți bine pur şi simplu, că

aşa ai apucat. Pe uliţele acelui sat din Deltă am învăţat, cred eu, cea mai importantă lecţie: respectul,

repetă Ivan cu orice ocazie.

Un jurnalist l-a întrebat odată dacă viaţa în sat la el „era aşa, o duritate?”. Nu. Dimpotrivă, era o

bunătate!, a răspuns Ivan dintr-o suflare.

În acest sens, deşi a plecat de multă vreme din sat şi a cutreierat toată lumea, Ivan a rămas un ţăran

şi un „om al locului”, dar un loc aparte, care a dat lumii douăzeci şi unu de campioni mondiali şi olimpici!

Vintilă Mihăilescu, Ascultându-l pe Ivan​