Răspuns:
Viața merită trăită așa cum un bloc de piatră merită sculptat. Ca să spună ceva despre sculptor și să lase o amprentă în sufletul celor care văd sculptura.
Suntem artiștii propriei vieți. Instinctul nostru de artiști ne spune că viața merită trăită, nu avem nevoie să ni se dovedească asta.
Câteodată parcă ne pierdem acest instinct și ne trezim cu un bloc de piatră în fața noastră. Vedem bucăți de rocă adunate pe jos, sărite din piatră, o daltă. Dovezi că s-a muncit. Dar blocul n-are încă nicio formă, nu ne spune nimic. Și atunci ne apucă o frică. „Ce fac eu cu piatra mea, e deja amiază și nu seamănă cu nimic. Și când va veni seara n-o să mai văd și n-o să mai pot face nimic, o să stau singur cu blocul meu inform să-mi țină de urât și-apoi o să adorm și atunci chiar nu mai pot face nimic”.
Când apare frica asta, ne dăm un pas în spate și deschidem bine ochii. Și stăm așa și ne uităm la piatra noastră până vedem ceva. Pentru că noi oamenii avem facultatea asta supertare care ne permite să organizăm tot ce ne intră în cap. Amorful ne provoacă disconfort și vom tinde să-l interpretăm imediat ca să-l putem asimila, adică să-l putem controla. Așa că, revenind la piatra noastră, ne dăm un pas în spate, stăm și ne chiombim la ea până când vedem acolo o potențială formă. Și apoi începem să lucrăm. Apoi, e bine ca din când în când să ne mai depărtăm, să ne mai uităm, să ne asigurăm că se transformă după cum vrem noi.
Sau poate că tot cioplind dăm peste ceva acolo. O bucățică prețioasă ori o zonă sensibilă care se sfarâmă prea ușor. Atunci iar ne depărtăm și poate acum vedem altceva acolo, ne facem alt plan. Și tot așa.
SPER CA TE-AM AJUTAT!
