Toamna: de Ștefan Octavian
Te uită, frunza pică irosită
Și vântul geme prohodind departe!
Puțină vreme încă ne desparte
De iarna tristă, prea curând sosită!...

Ca un palat pustiu, cu geamuri sparte,
Pădurea noastră tace părăsită:
Eu singur cânt cu voce obosită
Și trec prin încăperile-i deșarte...

S-au dus privighetorile măiestre;
Pustiu e cuibul blândei turturele...
Ah, unde-i șuierul mierliței sure!

Pierdut din stolul mândrei lor orchrestre,
Ce trist răsună cânturile mele
În liniștea adâncă din pădure... Asta este pentru 3)​