Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă evoluția în carieră este influențată sau nu de persoanele cu experiență, raportându-te atât la informațiile din fragmentul extras din volumul O biografie de Andrei Șerban, cât și la experiența personală sau culturală.
" Bacalaureatul l-am dat cu greu. Rezistam să devin un automat care învăța. În schimb, și mă consider norocos pentru asta, am avut șansa să regizez în clasa a XI-a Năpasta și să joc chiar rolul lui Ion Nebunul. Deși ca actor mă străduiam să-l imit pe Emil Botta în cele mai mici gesturi și copiam exact unghiul de înclinare a capului spre umărul stâng, ca regizor am fost autentic și am rupt gura târgului (adică a liceului meu, „Iulia Hasdeu”) cu o montare de un formalism care și azi cred că i-ar șoca pe unii critici conservatori. Nu era nimic realist, nici în decor, nici în mișcare. Atmosfera era a unui coșmar visat de un pribeag (evident, eu – Ion Nebunul), care vine din stradă, fluierând singuratic, urcă pe scenă, deschide cortina și își imaginează piesa...
În clasa a VII-a lucrasem în timpul anului școlar la un proiect cu Scrisoarea pierdută și avusesem acolo o idee năstrușnică: țineam morțiș că nu trebuie să se râdă. Tratam subiectul ca pe o tragedie. Profesorul de română era furios: „Ce-i batjocura asta? Poate că mâine te apuci să faci din Apus de soare al neamului nostru o comedie!?”. Eu m-am încăpățânat în convingerea mea (pe care o mențin și azi), dar tragedia Scrisorii mele e că nu a văzut lumina rampei și a rămas definitiv pierdută.
Aceste încercări m-au convins că trebuie să ajung la teatru. Nu vedeam altă cale, nici nu aveam convingerea că aș fi bun la altceva. Tata voia să dau examen la Litere, dar am refuzat. Fericit, l-am rugat pe Finteșteanu să-l cheme la telefon pe tata, care încă se împotrivea, să-i spună că e „inevitabil ca băiatul să nu fie în teatru”, și asta l-a calmat pe tata, care privea ideea ca eu să fiu actor cu oarecare ironie. El ar fi preferat să devin scriitor. Ce bucuros ar fi Papago* acum să știe că în sfârșit încep să devin ceea ce, după părerea lui, trebuia să fiu …[…]
E foarte interesant cum am ajuns să ne formăm, să fim ce suntem. Când eram la Institut și-i vedeam pe cei mai în vârstă, ne era imposibil să ne imaginăm că într-o zi vom fi în locul lor, priviți la rândul nostru de alți ochi tineri ... Care este rolul celor mai în vârstă? Un răspuns ar fi: să-i îndrume, să-i ajute pe cei tineri. Orice transmisie a unei tradiții a fost făcută de cei care au trăit și au avut experiența acestei tradiții pe viu. Responsabilitatea pe care o aveam era să le oferim ce știm din ce am verificat direct, dar să le ascultăm și întrebările, să facem cu ei un schimb. Adesea aveam capul plin de teorii despre ce e una sau alta, dar fără experiența directă pierdeam orice contact cu ce e real. "
