― Acum ne logodim, Allan, îmi spuse ea, privind înainte spre
apă.
Începutul acesta solemn mă irită puţin. Nu puteam scăpa de
luciditate. (Şi o iubeam, Dumnezeule, cât o iubeam!) Mi se părea că
va fi o scenă din romane, din baladele acelui ev mediu indian, cu
dragoste legendare şi demente. Purtam cu mine spaima şi
superstiţiile unei întregi literaturi, pe care, dacă nu o cetisem, o
văzusem evoluând lângă mine, în adolescență şi în cei dintâi ani ai
tinereţii. Mă stingherea, ca pe orice civilizat (eu, care credeam că
mă pot dispensa de civilizaţie, o pot dezrădăcina din mine), fiece
gest solemn, fiece cuvânt responsabil, fiecare făgăduinţă. Maitreyi
continuă totuşi cu o simplitate care începu să mă cucerească.
Vorbea apei, vorbea cerului cu stele, pădurii, pămîntului.
Îşi sprijini bine în iarbă pumnii purtând inelul şi făgădui:
― Mă leg pe tine, pământule, că eu voi fi a lui Allan, şi a
nimănui altuia. Voi creşte din el ca iarba din tine. Şi cum aştepţi tu
ploaia, aşa îi voi aştepta eu venirea, şi cum îţi sunt ţie razele, aşa
va fi trupul lui mie. Mă leg în faţa ta că unirea noastră va rodi, căci
mi-e drag cu voia mea, şi tot răul, dacă va fi, să nu cadă asupra lui,
ci asupră-mi, căci eu l-amales. Tu mă auzi, mamă pămînt, tu nu mă
minţi, maica mea. Dacă mă simţi aproape, cum te simt eu acum, şi
cu mîna şi cu inelul, întăreşte-mă să-l iubesc totdeauna, bucurie
necunoscută lui să-i aduc, viaţă de rod şi de joc să-i dau. Să fie
viaţa noastră ca bucuria ierburilor ce cresc din tine. Să fie
îmbrățișarea noastră ca cea dintâi zi a monsoon-ului. Ploaie să fie
sărutul nostru. Şi cum tu niciodată nu oboseşti, maica mea, tot
astfel să nu obosească inima mea în dragostea pentru Allan, pe
care cerul l-a născut departe, şi tu, maică, mi l-ai adus aproape.
O ascultam tot mai fascinat, până ce nu i-am mai putut
înțelege cuvintele. Vorbea o bengaleză de prunc, simplificată,
aproape cifrată. Auzeam sunetele, ghiceam pe ici, pe colo câte un
cuvânt, dar îmi scăpa tâlcul acestei incantaţii. Când a tăcut, parcă
mi-era teamă s-o ating, într-atât mi se părea de fermecată, de
inaccesibilă. A vorbit tot ea întâi. (Rămăsesem cu o mână pe
genunchi şi cu cealaltă apăsată palmă pe pământ, parcă mă
legasem şi eu, printr-o magie a gestului.)

Ce impresie ți-a creat scena de mai sus? Ce sentimente ai avut la
citirea acestui fragment? Scrie un text de 150 de cuvinte.