În morfologie, desinența (de la cuvântul din latina medievală desinentia „ceea ce cade la sfârșit”) este un sufix prezent la sfârșitul unui cuvânt, după care nu mai pot fi adăugate alte sufixe[1].
Desinențele exprimă diverse categorii gramaticale, în funcție de limbă, ale părților de vorbire variabile[2]:
la părțile nominale: genul, numărul, cazul etc.;
la verb: persoana, numărul, genul etc.
Desinențele sunt unul din mijloacele de exprimare a raporturilor sintactice. De exemplu, desinențele cazuale pot fi morfeme tipice ale complementelor exprimate prin părți de vorbire nominale. Ele au un rol și în realizarea acordurilor, de pildă al celui în gen, număr și caz al determinanților abstracți și al atributului adjectival cu substantivul determinat, sau al celui în persoană, număr și gen al predicatului cu subiectul[3].
