Iar atunci când Baiazid Ildârâm, unul dintre mari sultani ai Imperiului, cucerea Târnovo și Vidin, Țara Românească era condusă de strălucitul domn Mircea cel Bătrân. După mai puțin de un secol, și Moldova va cunoaște o epocă de mare înflorire sub sceptrul lui Ștefan cel Mare. Nu mai vorbim de Transilvania unde Iancu de Hunedoara câștiga la Belgrad în fața cuceritorului Constantinopolului Mahomed al II-lea și în acest fel, blocând drumul Imperiului Otoman prin „poarta Europei”. Iată așadar prima cauză pentru care Țările nu au fost cucerite: o istorie în general, comună și rezistența remarcabilă a voievozilor români în fața sultanilor.
Sunt cunoscute în istorie doar două tentative prin care Imperiul Otoman a încercat anexarea Țărilor la Poartă. Ele datează din 1522 când s-a încercat transformarea bisericilor în moschei și instituirea administrației și forțelor de ordine otomane după moartea lui Neagoe Basarab și respectiv, din 1595 la inițiativa declarată a lui Sinan Pașa, fiind vizate ambele provincii. Dar știm cu ce anume s-a soldat această intenție. Cu rezistența și victoria lui Mihai Viteazul. Prima tentativă a purtat în mod expres un aer local, în timp ce a doua a fost comandată direct din centrul Istambulului.
