TRANSFORMAREA VORBIRII DIRECTE ÎN VORBIRE INDIRECTĂ

Când ies de dimineață din casă; o trăsură din trap mare intră pe strada mea;
în trăsură, madam Caliopi Georgescu, o
bună prietină. O salut respectos. Cum mă vede, oprește trăsura,
înfigând cu putere vârful umbreluței în spinarea
birjarului.
— Sărut mâna, madam Georgescu, zic eu, apropiându-mă.
— La dumneata veneam! răspunde cucoana emoționată.
— La mine?
— Da... Te rog să nu mă lași!
— Să nu mă lași! Trebuie să-mi faci un mare serviciu amical... La nevoie se
arată amiciția: să vedem cât ne ești de
prietin!
— Cu cea mai mare plăcere, madam Georgescu, dacă pot...
— Poți!... să nu zici că nu poți!... știu că poți!... trebuie să poți!
— În sfârșit, ce e? de ce e vorba?
— Dumneata cunoști pe... Știu că-l cunoști!
— Pe cine?
— Ți-este prietin... știu că ți-e prietin! să nu zici ca nu ți-e prietin!...
— Cine?
— Popescu, profesorul de filosofie.
— Suntem cunoscuți, ce e drept; dar chiar așa buni prietini, nu pot să zic.
Bacalaureat
28
— Las' că știu eu...
— Ei?
— Ei! trebuie numaidecât să te sui în birje cu mine, să mergem la el, să-i
vorbești pentru Ovidiu. (I.L.Caragiale, Bacalaureat)