Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, semnificațiile textului următor, evidențiind conflictul interior al
personajului principal.

"Când am cunoscut-o, eram tânăr de tot, abia intrasem la Facultatea de Litere. Aveam toate defectele tinereţii.
Mă credeam frumos şi întârziam bucuros la oglindă, unde îmi variam mereu pozele, printre care buza răsfrântă mi
se părea un semn sigur de distincţie. Îmi schimbam hainele de mai multe ori pe zi, mă pudram şi dădeam chiar cu
roşu. Mă comparam cu ceilalti studenti, mă găseam cel mai bine şi, în dragoste, succesele mele mi se păreau
indiscutabile. Totuşi, până atunci, aventurile fuseseră foarte vagi. O timiditate dezastruoasă mă oprea să fac primul
pas, să îndrăznesc să mă apropii de o fată fără recomandație prealabilă şi îndelungi preliminarii
, timiditate care
vedeam cu ciudă - îmi întârzia planurile, însă în acelaşi timp mă şi consola: puneam pe seama ei singurătatea mea.
Dar am izbutit cu încetul să am cunoştinţe. Vorbeam cu toate fetele urâte. Curios, ca să intru in vorbă cu ele, nu
simțeam nicio emoţie. Voiam să fiu încântat cu orice pret, şi la început n-am băgat de seamă că, în definitiv, eram
tot aşa de singur. Faţă de o urâtă eram incapabil să mă angajez în vreun fel. Priveam însă din fundul amfiteatrului
şi mă felicitam că lipsea încă puţin ca să cunosc pe toată lumea.
Un grup de trei fete, îndeosebi, mi se părea intangibil
.
Erau mereu împreună, fără amestec printre ceilalţi, vioaie, grăbite, surâzătoare, pricepându-se, mi se părea, să
fie politicoase faţă de toţi şi în acelaşi timp distante. Uşurinţa cu care se strecurau prin lumea multă, siguranta
gesturilor şi totuşi singurătatea lor mă impresionau, şi atunci o ambiție m-a străbătut: cunoştinţa lor - nu mergeam
mai departe - ar fi o dovadă a importantei mele. Dar nu ştiam cum să încep. Începutul mi se părea totdeauna extrem
de dificil
. Mă temeam ca prima mea mişcare să nu fie ridicolă. Înclinat de pe atunci la neurastenie, găseam un motiv
bun de chin. Şi exclamam ridicol - ridicol pe care-l credeam atenuat, deoarece imi dam seama de prezenta lui: „Nu
voi fi niciodată un don Juan!"

Anton Holban, O moarte care nu dovedeste nimic​