Mi-aduc aminte de o seară când ne-a dus domnul Zossima la Mamaia, în două trăsuri. Era o noapte cu mii de stele mari, strălucitoare, părând la fel de apropiate de noi
ca și bolta luminoasă. Ne-a dus departe, de-a lungul valurilor leneșe și blânde, apoi am
co borât din trăsuri. Nisipul plajei era tare, mergeai ca pe asfalt, picioarele noastre goale
nu lăsau urme. Marea fâșâia ușor, umezindu-i marginea. Ste lele se oglindeau în apă, cu
o veridicitate atât de mare în desenul lor ce resc, încât ne apucase o ameţeală; nu mai puteam înainta. Pă șeam pe stele. Pierdeam echilibrul mintal în viziunea acestei dedublări.
Tăceam. Au zeam același suspin adormitor al valurilor somno roase. În feeria aceasta nu
îmi mai simţeam trupul, des prins de timp. Fă ceam și eu parte din ordi nea cosmică, eram
dintotdeauna, au zeam va lurile ritmând ușor liniș tea nopţii. Un glas autoritar mă smulse
din vis: „Ne întoarcem acasă, e târziu”.
Explicație:
