*Comunitatea și limba germană au apărut cu mii de ani în urmă, însă ca țară/teritoriu Germania a apărut abia în 1871, când, sub conducerea cancelarului Otto von Bismarck s-a format Imperiul German.
*Familia juca un rol esenţial în societatea germanică. Tatăl dispunea de
o autoritate nelimitată asupra soţiei şi copiilor. Nici o măsură nu se putea lua fără aprobarea autorităţii paterne. În caz de căsătorie, viitorul ginere trebuia să aibă consultări cu prezumtivul socru, pentru că, de la acesta, urma să-şi cumpere mireasa. Plata, care se efectua în dimineaţa căsătoriei, se numea „darul de dimineaţă” şi consta în vite, arme, bijuterii sau alte obiecte de preţ. Niciodată nu se dăruia pământ. Mireasa, conform înţelegerii, primea de la tatăl ei o zestre acceptabilă. În conformitate cu aceeaşi cutumă, soţia era privată de dreptul de moştenire. Dacă rămânea văduvă, femeia putea opta între două alternative: să se căsătorească cu un frate al defunctului şi să
rămână în familia soţului sau să-şi ceară înapoi zestrea şi să se întoarcă la părinţi.
*Ierarhia socială a vechilor germani era oglindită în sistemul juridic.
*Triburile şi confederaţiile tribale germanice erau conduse de regi, aleşi
iniţial temporar, pe durata expediţiilor războinice, apoi viager, de întreaga
comunitate a războinicilor. Cu timpul, calitatea sau autoritatea respectivă se
transmite ereditar şi devine monopolul anumitor familii prestigioase.
*Vechii germani, în ciuda faptului că duceau o viaţă semisedentară, au
devenit, treptat, excelenţi făurari. Armamentul lor greu i-a impresionat
deseori pe soldaţii romani. Armele preferate erau francisca, un topor de
mari dimensiuni, cu două tăişuri, utilizat şi la defrişări, care în caz
excepţional putea fi lansat la distanţă, o sabie, scramasaxe, şi o spadă
lungă, folosită cu efecte devastatoare de călăreţi.
*Convingerile mitologice şi religioase ale vechilor germani s-au
transmis prin aşa-numita poezie nordică a recitatorilor populari, din
care s-au păstrat două culegeri, Edda în proză, consemnată în scris, prin
secolul al XIII-lea, de islandezul Snorri Sturluson, şi Edda în versuri, care
a fost multă vreme atribuită înţeleptului Saemund.
