Locuitorii din Wemmik, eroii povestirii noastre, erau nişte omuleţi mici, din lemn, ciopliţi toţi de un tâmplar pe nume Eli. Fiecare omuleţ era altfel. Unii aveau nasul mare, alţii aveau ochişorii mici. Unii erau înalţi, alţii erau scunzi. Unii purtau (pălărioare, alţii purtau costumaşe. Unii erau încălţaţi în pantofiori, alţii în cizmuliţe . Însă două lucruri le erau comune: toţi erau făcuţi de acelaşi tâmplar şi trăiau în acelaşi sat. De dimineaţa până seara, zi de zi, omuleţii făceau un singur lucru: lipeau etichete unul pe celalalt. Fiecare omuleţ avea o cutie plină cu steluţe aurii şi o cutie plină cu buline negre. Cât era ziua de lungă, îi vedeai pe stradelele satului lipind steluţe sau buline unul pe celălalt. Omuleţii drăguţi, din lemn lustruit şi frumos vopsiţi întotdeauna primeau steluţe, dar aceia din lemn necizelat, cu vopseaua sărită, nu primeau decât buline. Tot steluţe primeau şi cei talentaţi: unii puteau ridica greutăți deasupra capului, alţii puteau sări peste cutiile înalte. Mai erau unii care ştiau cuvinte dificile, iar alţii care cântau cântecele frumoase. Acestora toată lumea le dădea steluţe aurii. Aşa se face că unii omuleţi aveau trupul plin de steluţe... Ori de câte ori primeau câte o steluţă se simţeau atât de bine, încât îşi doreau să mai facă ceva ca să poată primi încă una.