Răspuns :
Răspuns:
Cezaropapismul (din franceză césaropapisme) este concentrarea puterii politice și religioase în aceleași mâini ce poate fi ori șef de stat, ori conducător de biserică.
Un exemplu de cezaropapism este absolutismul politic și religios al împăraților bizantini, dar și al papilor Bisericii de Apus, de-a lungul secolelor XI-XVII, și mai puțin manifestat după Renaștere.
În opinia istoriografiei occidentale și în special a celei protestante, în Bizanț cezaropapismul a dus la subordonarea bisericii față de puterea politică; această concepție a fost contestată în secolul al XX-lea de istoricul Gilbert Dagron, care a argumentat în lucrarea Empereur et prêtre. Étude sur le «césaropapisme» byzantin că relația dintre cele două a fost mai complexă și mai contradictorie.[1]
Cezaropapismul, un termen nascut la jumatatea sec. XIX, desemneaza un sistem de guvernare imperiala (Cezarul) care, in dorinta unei vointe de dominare universala, cauta sa exerseze puterea asupra afacerilor religioase, puterea spirituala (Papa/Patriarhul). Imparatul se amesteca deci in afacerile Bisericii. Astfel reuseste sa ocupe un loc privilegiat in sfera legislativa și teologica a Bisericii. Dificultatea care se pune este aceea de a sti cine dirijeaza in numele lui Dumnezeu? Papa/Patriarhul este supus împaratului in calitatea sa de cetatean al imperiului sau imparatul este supus Papei/Patriarhului in calitatea sa de membru al Bisericii? Nasterea cezaropapismului este contemporan convertirii imparatului Constantin la crestinism, inceputul sec. IV, si este o constanta in Imperiul bizantin. In Occident, putem vorbi de cezaropapism doar in perioada otoniana.