Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o atitudine a autoarei care se desprinde din ultimul paragraf al textului dat

L-am cunoscut pe Arghezi în iarna lui 1965.

Eram studentă la Facultatea de Limbă și Literatură Română în anul al patrulea.

Țin minte că într-o joi, citeam Gazeta literară când, pe ultima pagină am ajuns la un text prin care

cititorii erau informați că – pentru prima oară – se acordă unui artist român premiul Herder.

La premiu era asociată o bursă de studii de un an, pe care poetul o atribuia unui tânăr merituos... Mă

gândeam, cu haz, în sinea mea, ce asalt de prezentări, de oferte de copii geniali o să aducă publicarea

acestui paragraf final la ușa și la telefonul familiei Arghezi. Prieteni, rude, cunoscuți, necunoscuți, Bucureștii,

provincia...

După trei zile, primesc un telefon de la fiica poetului – actrița Mitzura Arghezi. O văzusem jucând, o

citisem în versurile marelui ei părinte, dar nu o cunoșteam. Dânsa mi-a comunicat că aflând de existența mea,

interesându-se la Universitate de situația mea școlară (în orice caz – nu eram un „geniu”!), maestrul Arghezi a

găsit de cuviință – ca o formă de manifestare a prieteniei, a solidarității spirituale față de bunicul meu, pictorul

N. N. Tonitza – să-mi acorde mie bursa Herder.

Evident, consternarea mea a fost totală... Onoarea care mi se făcea, plecarea pentru prima oară,

singură, „în lume”, dar mai ales – prilejul inevitabil de a mă apropia, de a-l cunoaște pe Tudor Arghezi...

Cel mai mult a vorbit cu mine înaintea plecării. Eram bucuroasă, dar și înspăimântată că plec. Dar –

mai cu seamă – ambițioasă: să nu mă fac și să nu îl fac de râs.

A sesizat exact starea mea de spirit sau, poate și-a amintit – așa cum numai marii artiști păstrează vii,

peste timp, în memoria afectivă – sentimente, stări, de mult trăite și de tânărul din Cărbuneștii Târgu-Jiului

când a pornit prima oară să cunoască lumea.

Țin minte exact că – printre altele – mi-a spus: „Nu te băga numai în muzee, nu căuta numai lucruri

moarte, cunoaște oamenii, viața lor adevărată, descoper-o singură!”.

Bineînțeles că nu i-am urmat întocmai sfatul care era mai mult o metaforă decât un îndemn autentic.

Am fost și la muzee, și în sălile de concert, și la teatru, și în biblioteci. Dar mă gândeam tot timpul [...] că

trebuie să-l ascult, să transform metafora în eveniment, să scormonesc, să descopăr... Și a fost foarte bine.

Întâlnirile mele cu Tudor Arghezi – în vacanță și la întoarcere – au fost, din păcate, destul de puține,

dar un lucru e cert: m-au transformat, m-au maturizat, au realizat – într-un timp foarte scurt – modificarea de

calitate lăuntrică, substanțială din mine. Tot ce am învățat de atunci înainte, tot ce am acumulat, tot ce – nu

foarte spectaculos, dar sigur – am realizat, s-a adunat ca împlinire a unei obligații morale profunde față de el.

tot timpul. Și astăzi. E ca o prezență față de care nu încetez să mă definesc. Și nu pot nici măcar să-i mai

mulțumesc...

Mihaela Tonitza-Iordache, Și nu pot nici măcar să-i mai mulțumesc...,

în vol. L-am cunoscut pe Tudor Arghezi​